Mesajul moral-creştin al lecţiei

Dumnezeu a binecuvântat urmaşii lui Abraham, pe noi toţi

Reflecţii teologice

Patriarhii Bisericii au acţionat la chemarea lui Dumnezeu. Patriarhii mai sunt numiţi: Părinţii lui Israel, Părinţii Credinţei, Prietenii lui Dumnezeu. Dumnezeu este numit „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob” sau „Dumnezeul Părinţilor”. Se poate vorbi de radiografia unui Dumnezeu însoţitor pe drumurile cele mai grele, nu de un Dumnezeu, al cărui apanaj sunt doar cerul şi norii. Abraham a pornit din Mesopotamia în întuneric având doar promisiunea lui Dumnezeu: o ţară proprie, urmaşi mulţi ca şi stelele, un nume important şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru urmaşii săi. Credinţa lui Abraham a fost pusă la încercare deseori, mai ales prin cererea jertfirii lui Isaac. Nu numai patriarhii, dar şi soţiile lor au fost chemate şi îndrumate de către Dumnezeu: Dumnezeu a vizitat-o pe Sara sub forma celor trei bărbaţi şi i-a promis naşterea unui fiu, pe care îl va numi Isaac (= „Dumnezeu mă lasă să râd”). În istoria credinţei, Abraham joacă un rol aparte. El a primit numele său de la Dumnezeu, care l-a numit „Tată al Credinţei”. Evrei, creştini şi musulmani îl recunosc ca o figură reprezentativă. Pentru evrei, el este vestitorul lui Dumnezeu cel unul şi adevărat, el este un mare profet,, în care se încorporează dreptatea. Pentru creştini, Abraham este un antemergător într-ale credinţei şi dătător de speranţă pe patul morţii. În Noul Testament se spune, că răposaţii vor ajunge în braţele lui Abraham. Islamul îl defineşte ca fiind „primul musulman” căci împreună cu Ismael (= „Dumnezeu aude”, primul său fiu, cu Hagar, slujnica lui Sara, pentru că Sara nu putuse avea copii şi obiceiul aşa cerea), el a întemeiat Ka’ba la Mecca. Biografia lui Abraham nu este povestirea destinului unui singur om, ci mai mult biografia credinţei în Dumnezeu.

Reflecţii de pedagogie religioasă

Abraham oferă un exemplu concret de credinţă. Copii se pot identifica cu el. Şi ei sunt chemaţi de Dumnezeu a urma un drum. Rolul lor este de a asculta şi simţi aceste imbolduri de la Dumnezeu. Abraham, împreună cu soţia sa, Sara, au plecat urechea la chemare lui Dumnezeu şi s-au aventurat într-o viaţă nouă. Nu au fost singuri, ci alături de ei a fost Dumnezeu. El nu a uitat de ei şi i-a răsplătit pentru credinţa lor. Sara a primit un fiu. Abraham a primit pământ roditor şi urmaşi demni. Iar binecuvântarea lui Dumnezeu i-a fost asigurată. Credinţa primilor patriarhi le-a adus grija lui Dumnezeu. El îşi respectă promisiunile. Oamenii află astfel că se pot încrede în Dumnezeu. Credinţa lor nu este de prisos, ci este cinstită şi răsplătită. Abraham şi Sara sunt modele ale credinţei. Ele trebuie să ajungă în adâncul sufletelor copiilor. Numai aşa ei înţeleg şi transpun în viaţa lor de zi cu zi cuvintele din Biblie. Ei sunt cei avizaţi. „Despre mine este vorba” – să spună fiecare.

Reflecţii metodice

Prin citirea din Biblie a povestirii despre Abraham, copii aud o nouă povestire din Biblie şi află despre începuturile credinţei adevărate.

Prin discuţia copii-profesor, copii descoperă mesajul textului biblic.

Prin participarea la „sondajul” despre credinţa lor, copii pot exterioriza concepţiile lor despre credinţa lor personală.

Obiective formativ-educative

Copii să asculte şi să înţeleagă textul biblic despre „Chemarea lui Abraham”.

Copii să descopere sensul cuvântului „a crede”.

Copii să povestească despre părerile lor personale referitoare la credinţă.

A creşte în credinţă

Cuvântul „a crede” este întrebuinţat diferit în limba română. Dacă eu spun de ex. „Cred că mâine va ploua”, atunci „ a crede” înseamnă „a presupune”, în sensul de „a-mi da cu părerea”, pentru că despre cum va decurge vremea în viitor eu nu ştiu nimic sigur. Astfel „a crede” înseamnă mai puţin decât „a şti”. Dar ca creştini noi nu putem să vorbim astfel despre credinţa noastră.

Dacă noi spunem unui alt om „Eu cred în tine” sau „Eu te cred”, atunci noi nu ne exprimăm o simplă părere, ci noi ne mărturisim siguranţa şi încrederea totală în acel om. Noi ne apropiem sufleteşte de celălalt. Noi trecem de bariera cuvântului „a şti”. Astfel se înţelege credinţa creştină. Cuvântul latin „Credo” (= „eu cred”) îşi are rădăcinile în „Cor do”, adică „eu dau inima mea”. Acest fapt are o mare importanţă pentru credinţa noastră. Se dovedeşte că indiferent de „catastrofele” pe care le trăim zilnic, de fiecare dată pornim o viaţă nouă, care se bazează pe iubire, speranţă şi credinţă.

- Cu cine vorbeşti tu despre Dumnezeu?

1. cu prietenii

2. cu tine însuşi

3. cu părinţii

4. cu profesorul de religie

5. cu un preot

6. cu nimeni

- Care dintre următoarele ţinute indică cel mai potrivit atitudinea ta faţă de Dumnezeu?

1. eşti în căutarea Lui

2. discuţi despre El

3. speri în El

4. crezi în El

5. Îl iubeşti

6. te distanţezi de El

7. te temi de El

8. nu te interesezi de El

- Cine este pentru tine Dumnezeu?

1. Creatorul

2. un secret

3. sensul vieţii

4. Tată, Fiu, Duh Sfânt

5. o idee

6. o iluzie

7. Isus Cristos

8. un necunoscut

9. Judecătorul

10. un bărbat (tată)

11. Legea / Ordinea universală a lumii

12. o personă

13. destinul

14. nimic

15. „o putere mondială”

16. o femeie (Mamă)

- Ce sentimente se nasc în tine când auzi cuvântul Dumnezeu?

1. încredere

2. curiozitate

3. iubire

4. frică

5. împotrivire

6. nici un sentiment

- În care situaţii îl simţi / îl crezi pe Dumnezeu aproape de tine?

1. în nefericire

2. în situaţii disperate

3. în noroc

4. în rugăciune

5. la vederea nevoilor altora

6. în singurătate

7. în Sf. Liturghii

8. când iubesc pe alt om

9. la aflarea morţii

10. într-o comunitate

11. la citirea unor texte din Biblie

12. la rugăciunea de seară

Cursul orei

Etapele lecţiei	Conţinutul lecţiei (Activitatea profesorului / Activitatea elevilor)	Strategia didactică	Timp
1. Introducere	Profesorul se roagă cu copii „Crezul apostolic”.	Rugăciune	5
2. Prezentare	Copii citesc din „Biblia pentru copii” despre „Dumnezeu îl cheamă pe Abraham” şi „Dumnezeu încheie legământ cu Abraham”. Profesorul întreabă copii ce au citit. Ei repovestesc cele citite. Apoi ei încearcă împreună să desluşească mesajul textului. Profesorul joacă rolul unui reporter. Cu microfonul în mână, el merge la copii şi întreabă: Ce fel de om a fost Abraham? Ce a făcut el? Cum a trăit el? Cine a fost Sara? Profesorul le povesteşte despre rolul lui Abraham în celelalte religii. Se pune accent pe mărturisirea credinţei sale.	Citire Discuţie profesor-copii (Reportaj radiofonic)	15
3. Exprimare	Fiecare copil primeşte o foaie de lucru despre „A creşte în credinţă”. Profesorul citeşte cu ei explicaţiile. Apoi copii au timp să răspundă individual la întrebări. La sfârşit ei spun ce au scris şi discută împreună.	„Sondaj al credinţei” Discuţie copii-profesor	15
4.	Profesorul organizează cu copii un cerc de scaune la mijlocul sălii şi le explică un joc nou.	Joc	15

Împărtăşiţi cu alţi curioşi!