Număr participanţi: 8-15
Vârstă participanţi: 15-99
Are bunătatea limite? Trebuie impuse limite? Putem da totul de la noi fără a ne gândi la nevoile proprii? Chiar pâna la moarte? În care cazuri? De ce unii pot face aceasta şi alţii nu? De unde iau unii această putere şi energie? Cunoaştem persoane care au acţionat sau ar acţiona în felul acesta? Ne amintim de texte biblice asemănătoare, care să completeze parabola sau chiar să fie în conflict cu mesajul ei? Oare ar fi povestit Isus o asemenea parabolă? Şi dacă da, ce ar fi dorit el să spună prin aceasta? Aceste întrebări provocatoare pot fi posibile impulsuri pentru o rundă de discuţii după citirea parabolei următoare.
A fost odată un om plin de bunătate care se bucura de fiecare clipă a vieţii. Într-o zi a zburat o muscă către el şi s-a aşezat pe mâna sa pentru a suge sânge proaspăt din ea.
Omul cel bun a văzut musca şi imediat şi-a dat seama ce dorea ea. Dar în gândurile sale şi-a spus: „Sărmana muscă, odată poate şi ea să se sature pe deplin.” Astfel că nu a alungat-o. Musca atât a aşteptat, l-a înţepat cu acul său şi a început să se hrăneasă cu sângele omului. După o bună perioadă de timp musca, sătulă şi plină de mulţumire, a zburat mai departe. În calea ei ea a povestit tuturor muştelor ce de noroc a avut cu omul cel bun şi cât de plăcut a fost sângele acestuia.
Atunci cerul s-a întunecat dintr-odată de mulţimea de muşte care doreau să îl cunoască pe omul cel bun şi să bea din sângele său dulce.
Şi toate l-au înţepat şi au început să bea şi să bea. Şi nu s-au săturat căci erau multe, mult prea multe.
Omul cel bun însă a murit.
(traducere după Kurt Schwitters)
