Acest site se doreşte a veni în ajutorul celor  care lucrează cu copii şi tineri, dar şi a celor care nu lasă ca timpul  liber să le fie dominat de problemele de zi cu zi sau de “mania”  televizorului.
Este o simplă culegere de jocuri. Nu s-a încercat  analizarea  fiecărui joc în parte, ci doar  realizarea unei clasificări generale a jocurilor. Fiecare este liber să folosească jocul după cum i se potriveşte mai bine în activitatea sa, deci cel interesat îşi va defini scopul jocului ales în funcţie de criteriile sale  de reuşită.
La fiecare joc este indicat titlul, numărul şi vârsta participanţilor, durata jocului, materialele necesare, desfăşurarea jocului, posibilele variaţiuni şi observaţii. Numărul de participanţi la un joc este relativ, dacă sunt mai mulţi doritori, se pot face mai multe grupe. Buna dispoziţie nu depinde de vârstă. S-a urmărit ca  descrierea jocului să fie cât mai scurtă şi precisă. A realiza alte variante ale jocului rămâne la libera alegere a celor implicaţi după fantezia şi creativitatea lor.
Culegerea include şi o mică introducere teoretică (v. aici) care se ocupă îndeaproape de noţiunea de joc, de scopul şi structura jocului. Apoi se face cunoştiinţă cu diferitele posibilităţi de clasificare a jocurilor. Cel mai important aliniat este cel privind rolul şi sarcinile conducătorului de joc. Un joc reuşeşte şi dacă acesta din urmă poate aprinde „scânteia” care duce la “focul” jocului.

Teoria jocului

Fiecare om descoperă încă din copilărie ce înseamnă a te juca. Jocul este ocupaţia preferată şi cea mai intensă a copiilor. Adulţii reneagă des şi repede amintirile legate de această activitate. Ideea de „joc” ne arată, în sens pozitiv, că trebuie să îndrăznim, că trebuie să luptăm, că trebuie să ne lăsăm ademeniţi de această activitate . „A te juca” este o confruntare plăcută cu tine însuţi, cu ceilalţi, cu diferite materiale şi procese şi cu mediul înconjurător. În societatea noastră modernă ideea de joc a decăzut. Limbajul curent preferă acele sensuri ale cuvântului care trimit la o conotaţie negativă: „Este doar un joc!”, „Înainte munca, după aceea urmează jocul!”, „Te joci cu mine?” ş.a.m.d. Principiul performanţei, dobândirea prestigiului, comportamentul concuren-ţial şi răsplata materială sunt astăzi motivaţiile principale pentru joc. Valenţele legate de fantezie şi creativitate sunt lăsate la urmă.
Dar omul prin natura sa nu este îndreptat cu totul înspre satisfacerea materială, ci el încearcă, din copilărie încă, să-şi construiască situaţii pline de suspans, prin care să cunoască ceva nou, să se pregătească pentru viaţa cea de toate zilele într-un mod cât mai creativ, reuşind astfel să-şi urmărească şi să-şi împlinească ţelurile propuse în viaţă. Prin joc sunt încercate şi exersate moduri de comportament în viaţă, sunt testate reacţii la diferite situaţii şi sunt formate atitudini. Copiii nu pot menţine suspansul pentru un timp mai îndelungat, de aceea ei pot repeta situaţiile de joc la infinit, până ce au învăţat ceva din acestea. Astfel jocul devine o metodă importantă de învăţare şi memorare. În dezvoltarea fizică şi psihică a copiilor jocul ocupă un loc de frunte, fiecare formă de joc fiind un act de învăţare. Jocul este o metodă, care are un mare potenţial de formare şi dezvoltare a personalităţii complete (corp – raţiune – suflet).

1. Scop şi structură

Jocul este parte integrantă a vieţii umane. A te juca împreună înseamnă a trăi împreună. „Regulile de joc” pot fi şi „reguli de viaţă”. Sensul şi scopul jocului pot fi rezumate în următoarele principii (v. KSJ 1987, Pag. 3-5):

• Dobândirea bunei-dispoziţii – Copiii se pot juca perioadă îndelungată, pentru că le face plăcere şi se simt bine. Fiecare joc ar trebui să urmărească îndeplinirea acestui principiu. Astfel jocurile preferate de copii se pot repeta de mai multe ori. Dar trebuie urmărit ca buna-dispoziţie să-i cuprindă pe toţi şi nu ca ea să apară pe seama neîndreptăţirii unui alt copil (de ex. prin batjocură sau maliţiozitate).
• Eliberarea de energie şi formarea de reacţii – În timpul unui joc se eliberează foarte multă energie; nu numai prin participarea fizică (fugă, săritură etc.), ci şi prin folosirea intelectului (concentrare, gândire intensă, ghicire).
• Reproducerea şi prelucrarea realităţii – Prin joc copiii pot simula şi reda ceea ce ei văd, aud şi simt în fiecare zi. Ei se confruntă astfel cu realitatea şi se cunosc pe ei înşişi şi mediul din jurul lor mai bine. Jocul înlesneşte relaţionarea lor cu realitatea, prin faptul că prelucrează impresiile şi lucrurile care îi preocupă. Jocurile sunt „caricaturi, oglinzi sau modele ale realităţii” (BRINCKMANN 1989, pag. 17).
• Îmbunătăţirea contactului cu ceilalţi şi înlesnirea stabilirii unei relaţii prieteneşti – A întreprinde o acţiune comună stimulează relaţiile dintre copii. Stabilirea unui contact prin joc duce la o scădere naturală,de la sine înţeleasă, a reţinerilor, a inhibiţiilor. Legarea de noi prietenii este influenţată de atmosfera de joc creată.
• Exersarea capacităţii de exprimare şi dezvoltarea creativităţii – La baza jocului găsim fantezia şi puterea de formare. În strânsă legătură cu activarea fanteziei în cadrul jocului este şi potenţialul de folosire a libertăţii, putând schimba regulile vechi de joc şi defini altele noi. În acelaşi timp, este permisă utilizarea variată a mijloacelor de expresie prin folosirea elementelor paraverbale (ton, ritm) sau a formelor nonverbale (mimică, gestică, comportament).
• Stimularea capacităţii de înţelegere a legăturilor dintre diferite situaţii – Libertatea tipică situaţiilor de joc permite copiilor un spectru mare de înţelegere şi trăire a diferitelor reacţii pentru acceptarea capacităţilor propriului corp şi a propriei gândiri.
• Trăirea activă a unui spirit de grup – Un joc se desfăşoară la parametrii normali doar cu participarea activă a fiecărui jucător. Toţi membrii unei grupe se implică individual activ în joc. Fiecare în parte contribuie la o acţiune comună.

Modul cum se încheagă şi se desfăşoară un joc este influenţat foarte mult de nevoile şi resursele fizice şi psihice ale participanţilor, dar şi de pretenţiile şi proprietăţile mediului înconjurător. Ideile şi activităţile de joc sunt dependente de spaţiul şi materialul avut la dispoziţie. Dacă atitudinea şi interesul pentru joc sunt date de natură, spaţiul pentru joc, terenul de joc trebuie amenajat.
O relaţie mai specială este cea dintre jocuri şi reguli. Acestea din urmă nu decurg din activitatea propriu-zisă de joc, ci ele se stabilesc premeditat. Astfel ele sunt luate ca date şi mult mai uşor acceptate. În principiu însă regulile se pot varia, deci se pot schimba corespunzător (v. BRINCKMANN 1989, pag. 16).
După HECKHAUSEN toate jocurile copiilor şi chiar şi cele ale adulţilor au următoarele caracteristici comune (v. SCHENK-DANZINGER 1995, pag. 174-175):

• Libertatea scopului – În cadrul acestei activităţi jocul însuşi devine scopul şi nu produsul rezultat.
• O stare de activare – Jocul trăieşte din căutarea veşnică a suspansului de către om. Curiozitatea şi impulsul de a se autodefini îl duc pe om spre explorarea necunoscutului şi prin exerciţiu şi perseverenţă urmând să-l cucerească şi să-l înţeleagă.
• Confruntarea activă cu o parte de lume aparent reală – Caracterul „Ca şi cum” al jocului lasă omului loc pentru a deforma, a desfigura şi a reinterpreta realitatea.
• Structura de scop nediferenţiată şi perspectiva de timp nemijlocit – Părţile activităţii jocului au un ţel nedefinit şi nu au nevoie de o planificare de lungă durată.

2. Categorii de joc

Există o mulţime de tipuri de jocuri, fiecare dintre ele având drept scop dezvoltarea diferitelor capacităţi şi deprinderi. Una dintre posibilităţile de categorisire a jocurilor este următoarea :

• Jocuri de relaxare – Acestea urmăresc îndeosebi cunoaşterea încăperii, cunoaşterea celorlalţi participanţi, ele sunt de mare ajutor în memorarea numelor acestora; sunt jocuri de concentrare, jocuri care presupun multă mişcare, jocuri fără discriminarea celorlalţi (fără învingător şi învins – „new games”). Se înfiripează relaţii între jucători, se pierd inhibiţiile şi se stimulează capacitatea de înţelegere şi acceptare a celorlalţi.
• Jocuri de exprimare; jocuri de interacţiune – Acestea acoperă nevoia de a interacţiona a oamenilor. Oamenii se întâlnesc, comunică şi interacţionează. Mare importanţă se acordă acum limbajului şi materialelor folosite: jocuri de cooperare şi de coordonare (jocuri cu un partener, jocuri în grup); jocuri bazate pe mişcare, cu sau fără fond muzical; jocuri de relaxare, cu sau fără fond muzical; jocuri de sensibilizare (stabilire a încrederii în partener, în grupă); jocuri de forţă (măsurarea puterii, a îndemânării); jocuri cu diferite materiale (baloane, mingi, scaune); jocuri bazate pe diferite zgomote, limbaj, diverse tonalităţi şi ritmuri.
• Jocuri cu roluri - Aceste jocuri se bazează pe principiul situaţiilor „Ca şi cum”, deci anumite părţi din viaţă sunt reconstruite şi prezentate. Ele au nevoie de o mai bună şi îndelungată pregătire. Exemple pentru acest tip ar fi: pantomima, improvizaţia, dramatizarea, mergând până la socio-dramă şi psiho-dramă.

Jocurile se pot discrimina şi mai precis (v. KJS 1987, pag. 10-11): jocuri de mişcare, jocuri de-a prinsa, jocuri de grupă, jocuri de căutare şi ghicire, jocuri cu limbaj, jocuri cu roluri, jocuri de îndemânare, jocuri sportive.
GILSDORF şi KISTNER vorbesc despre: jocuri de stabilire a relaţiilor prieteneşti (jocuri pentru cunoaşterea numelor celorlalţi), jocuri de mişcare („warming-up”), jocuri de percepere, jocuri de încredere, jocuri de cooperare, jocuri de aventură (v. GILSDORF 1999, pag. 19).
O linie de separare clară nu se poate trage între aceste tipuri de jocuri. Elemente individuale ale jocurilor unei categorii sau chiar ale unor jocuri întregi dintr-o categorie se pot scoate din contextul categoriei respective şi se pot introduce într-o altă categorie, dar cu un alt efect.

3. Conducătorul de joc

Conducătorul de joc este totodată şi:
A T M O S F E R Ă
N A T U R A L E Ţ E
I N T E R E S
M I Ş C A R E
A N A L I Z Ă
T E M P E R A M E N T
O R G A N I Z A R E
R E Z U L T A T
(v. KRAUS 1999/2000, pag.
El ţine să trezească prin munca sa următoarele virtuţi în jucători: comunicare, cooperare, răspundere, flexibilitate, spontaneitate, creativitate, încredere. Jocul îi este un instrument, un mijloc.
La reuşita unui joc conducătorul de joc are contribuţia cea mai însemnată. El este nevoit să-şi folosească întreaga ştiinţă şi îndemănare pentru a ţine sub control toate cele patru etape ale unui joc: organizarea, introducerea, desfăşurarea şi valorificarea jocului.
Conducătorul de joc trebuie ca la planificarea jocurilor să cunoască deja interesele şi situaţia grupei pentru care pregăteşte jocurile, astfel încât el să se poate orienta în alegerea jocurilor şi să îşi poată da seama ce efect vor avea acestea prin transpunerea lor în cadrul grupei. Un avantaj pentru munca lui îl constituie o bibliografie bogată în jocuri (cărţi, cartoteci, culegeri de jocuri) sau păstrarea în memorie a unui mare număr de jocuri, de care se poate folosi în orice împrejurare. El trebuie să stabilească după caz ordinea desfăşurării jocurilor şi să ştie să modifice atât jocurile cunoscute, cât şi cele noi (v. KRAUS 1999/2000, pag. 15).
Un pas important pentru buna desfăşurare a unui joc este explicarea lui. Conducătorul de joc trebuie să redea simplu şi clar jocul cu regulile sale. Bine ar fi dacă el nu doar ar descrie activitatea jocului, ci în acelaşi timp ar demonstra-o şi practic. Vocabularul adecvat evită apariţia unor posibile viitoare neînţelegeri. Animatorul este prezent şi pentru a destinde atmosfera, pentru a crea buna dispoziţie. Într-un mod lejer, fără complicaţii, el poate motiva, poate influenţa pozitiv cadrul, climatul de joc. Prin cuvintele şi comportamentul său, el îi îndrumă pe jucători spre acţiuni comune şi vesele. Propunerile constructive din partea jucătorilor trebuie imediat evidenţiate şi încercate. Totodată, el trebuie să recunoască din timp gradul de implicare a participanţilor şi aşteptările lor şi să acţioneze conform acestora. Un animator competent domină acţiunea prin spontaneitatea şi flexibilitatea sa.
Conducătorului de joc îi revine misiunea de a opri jocul, de a anunţa sfârşitul jocului, atunci când jucătorii se plictisesc, când apar complicaţii, când manifestările participanţilor în timpul jocului devin agresive, brutale, dacă cineva se accidentează, dacă apar cuvinte de batjocoră sau injurii la adresa anumitor jucători.
Animatorul poate preîntâmpina apariţia unor complicaţii de genul accidentărilor prin diferite materiale, dacă la planificarea şi pregătirea jocurilor el le înlătură (de ex. bucăţi de mobilier).
În mod normal este indicat ca şi conducătorul de joc să participe la jocuri, în afara cazurilor când este nevoie de un arbitru, când jocul cere un anumit număr de participanţi şi el este în plus, când nu se joacă toţi acelaşi joc şi el trebuie să aibă grijă de mai multe grupe (v. KJS 1987, pag. 6-8).
Pentru cazul că cineva doreşte o preocupare mai intensă cu jocuri şi se ocupă profesional cu jocuri, este bine ca acesta să-şi conceapă un model, după care poate analiza critic jocurile desfăşurate cu diferite ocazii şi diferite grupuri.

4. Unităţi de joc şi acţiuni de joc

Unităţile de joc reprezintă un amalgam plin de fantezie de diferite jocuri, acestea neavând nici o legătură unul cu celălalt. La o acţiune de joc, toate jocurile sunt cuprinse într-un cadru tematic (de ex. Olimpiada: aici sunt reunite diferite jocuri sportive, care necesită multă mişcare şi îndemânare fizică).
Pentru planificarea şi desfăşurarea unităţilor de joc, conducătorul de joc trebuie să respecte următoarele puncte:

• Ordinea jocurilor – La începutul unităţii de joc un rol important îl au jocurile de destindere, de „spargere a gheţii”. Cu acestea se dezvoltă o dinamică a grupului, deci participanţii se cunosc şi câştigă încredere unul în celălalt. Abia apoi se recurge de la jocurile de încredere, de exprimare, până la jocuri cu roluri sau jocuri sportive mai complexe.
• Situaţia grupei - Interesele, dorinţele, preferinţele, slăbiciunile, experienţa de joc, experienţa în grup, mărimea grupei (nu toate jocurile se pretează la grupe cu peste 30 de participanţi), vărsta jucătorilor (la 7 ani nu se pot efectua încă anumite mişcări fizice mai complexe) pot influenţa pozitiv sau negativ buna desfăşurare a unui joc. Conducătorul de joc trebuie să ţină seamă şi de diferitele modalităţi de împărţire a jucătorilor în grupe (Numeşte el grupele?; Se împart participanţii singuri în grupe?; Hotărăsc elemente neutre comune, de genul: aceeaşi culoare a ochilor, aceeaşi zi de naştere etc.; Componenţa unei grupe?).
• Locul şi timpul – Mediul înconjurător (spaţiile, locurile libere) influenţează comportamentul şi procesele din grupe. Locul se alege după funcţiile sale pentru jocuri şi nu după criterii estetice. Pentru că în multe jocuri se pune accent pe mişcare, este nevoie de locuri ce permit o mare libertate de mişcare. De aceea, un câmp deschis de joc în aer liber se preferă întotdeauna unei încăperi, unui spaţiu închis. Timpul necesar pentru jocuri variază de la câteva minute până la câteva ore. Unele jocuri pot avea loc numai dimineaţa sau numai după-amiaza (de ex. jocurile sportive în plină vară).
• Materiale - Chiar dacă foarte multe jocuri se pot desfăşura fără nici un fel de materiale, dacă se urmăreşte o activitate îndelungată cu jocuri, trebuie închegată o anumită colecţie de materiale necesare. Multe dintre acestea nu sunt scumpe, unele nici măcar nu trebuie cumpărate, ci se pot procura şi produce personal.
• Stabilirea scopurilor unui joc – Conducătorul de joc nu acţionează la voia întâmplării. El îşi stabileşte un punct de greutate, care constă în ce anume doreşte el să facă şi să atingă cu grupa respectivă. Scopurile trebuie definite clar, precis, astfel încât fiecare participant să le recunoască. Prin jocuri pot fi urmărite numeroase scopuri: buna dispoziţie, rezolvarea unor conflicte, stimularea conlucrării, acumularea de cunoştiinţe, antrenarea capacităţii fizice a anumitor părţi ale corpului etc.

5. Teorii de joc

De-alungul timpului au fost enunţate unele teorii privind originile şi formele de manifestare a jocurilor. Astfel s-a urmărit stabilirea unor puncte comune de definire a termenului de „joc” şi a conţinutului lui (v. KRAUS 1999/2000, pag. 5). Exemple ar fi următoarele:

• Teoria eliberării de energie – Noi, oamenii, avem la îndemâna determinării vieţii mult prea multă energie. Prin joc noi eliberăm acest surplus de energie şi putere.
• Teoria instinctului de joc – Oamenii posedă, asemenea animalelor, anumite capacităţi moştenite, care în mare parte sunt acoperite şi deviate prin educaţie. În unele activităţi ale adulţilor, acest instinct se manifestă ca poftă de joc.
• Teoria curăţiei (Catarsis) – Noi, oamenii, suntem conduşi de instincte iniţial agresive şi neadaptabile vieţii în comunitate. Jocul reprezintă o posibilitate de a se debarasa pe cale paşnică de aceste impulsuri.
• Teoria exerciţiului – Noi, oamenii, interpretăm jocul ca o creaţie înţeleaptă a naturii, pentru ca noi să avem astfel un spaţiu şi un timp corespunzător acomodării la diferite situaţii.
• Teoria recreării – Noi, oamenii, alungăm stările de moleşeală şi plictiseală şi alimentăm energie prin joc.
• Teoria satisfacerii aparente – În joc noi putem schimba şi reflecta realitatea după dorinţele noastre. Cu acest prilej noi dezvoltăm puteri nebănuite.
• Teoria expansiunii Eu-lui propriu – Prin joc, noi învăţăm şi prelucrăm activităţi necesare în decursul vieţii noastre viitoare.
• Teoria dezvoltării creativităţii – Bazele atitudinii de joc sunt fantezia şi capacitatea de organizare şi modelare.