Un articol vechi potrivit unei rubrici „Amintiri din tinereţe” (sau mai bine zis „Greşeli din tinereţe”?). În orice caz zilele trecute am dat de el şi acum îl pun la memorare online, poate nu se mai pierde aşa de uşor. Tema articolului ne spune şi când l-am scris:
“Misteriosul an 2000 se apropie cu paşi repezi. Ce se va întâmpla la trecerea dintr-un mileniu în celălalt? Scenarii peste scenarii ne dau bătaie de cap. Şi nu ne dau prea multe speranţe.
Anii 1998-1999 au adus cu ei, între altele, o serie de evenimente cinmatografice care ne-au oferit diferite teze cu privire la posibilele catastrofe capabilde a ne curma existenţa şi a atrage după sine sfârştul lumii şi implicit al vieţii.
Filmul „Armagedon” ne-a prezentat un asteroid imens, care se apropie ameţitor şi ameninţător de planeta noastră. „Indepence Day – Ziua Independenţei” ne face cunoştiinţă cu o seamă de fiinţe extraterestre, sprijinite de gigantice nave cosmice înarmate. Acestea se încumetă, ca de ziua naţională a S.U.A să atace şi să cucerească Pământul. În „Volcano” se face că o înspăimântătoare explozie vulcanică duce la nimicirea oraşului Los Angeles. În „Godzilla” se plimbă o urâtă şi neîndemânatică fiinţă – un fel de şopârlă uriaşă şi ucigaşă – prin marile oraşe ale lumii, distrugând totul în calea ei.
Aşadar ni se prevesteşte un viitor sumbru! Chiar dacă în unele dintre aceste filme se caută şi se găsesc soluţii pentru a preîntâmpina aceste catastrofe, ideea cu sfârşitul lumii rămâne profund conştientă şi deplin acorată în gândurile tuturor oamenilor. Acest lucru este demonstrat de faptul că toate aceste filme ale genului SF au mare priză la public.
De unde vina ceste gânduri, de ce ele sunt atât de real prezente şi ce legătură au ele cu anul 2000? Omul a recunoscut de-alungul istorie că existenţa sa decurge sub forma unei linii continue, cuprinzând facerea sa, devenirea sa şi sfârşitul său. Omul şi-a dat seama că există frontiere ale cunoaşterii, anumite legi ale naturii, pe care el nu le poate influenţa. Doar anumite puncte ale acestei graniţe dureroase şi le poate imagina. Luând seamă de neputinţa sa, omul vede aceste puncte într-o lumină nu prea „roz”. Şi de aici concluzia, că drumul nostru e un drum fără speranţă. Totuşi …
Apoi şi realitatea, ceea ce se întâmplă cu adevărat pe această lume, ceea de ce unii (din păcate tot mai mulţi) oameni sunt capabili, întăresc aceste viziuni negre. Într-o lume supusă unei continue industrializări, tehnologizări, automatizări, omul se simte împins la colţ. Ca individ nu mai e luat în seamă. Putem spune că omenirea, ca masă de indivizi, nu mai cunoaşte limite. Ea se xtinde parcă la infinit. În ultimul timp, pe întreg globul, apar semne ce vorbesc de la sine: izbucnesc războaie, predomină stări de anarhie, cad sisteme morale, se ajunge la colapsuri şi crize financiare, natura se revoltă (se apără în felul ei) – furtuni, inundaţii, cutremure, secete, alte calamităţi naturale, din care rezultă foamete şi epidemii. Totuşi …
Şi omul, capabil să exprime stări sufleteşti ca prietenie, dragoste, dăruire de sine, voinţă, omul, capabil de raţiune, de logică, de gândire, acest om rămâne singur. El se retrage în sine, devine îngândurat, se simte trist, uită de ceilalţi, nu-şi mai face speranţe pentru viitor. El crede că îi lipseşte baza pentru acest viitor. Totuşi …
A uitat omul că numai el poate schimba această stare de lucururi, că numai el poate contribui la modelarea unei noi lumi, a unei noi vieţi? A uitat el că puterea şi posibilitatea de a stopa agravarea acestor situaţii îngrijorătoare, şi nu de a le adânci, îi este dată, îi este încredinţată lui, şi numai lui?
Fiecare om, toţi oamenii sunt responsabili pentru buna stare a lumii. O responsabilitate imensă – este ea prea grea pentru noi oamenii? Nu! Şi încă o dată NU!
Nu trebuie să disperăm, nu trebuie să ne întristăm, nu trebuie să dscurajăm, nu trebuie să ne pierdem speranţa. Da, SPERANŢA – Nu doar un cuvânt, nu doar un gând. Ci mult mai mult – o stare de fapte, o acţiune, ceva în mişcare. Fiecare sfârşit e un început, e un motiv, o motivaţie de a porni, de a parcurge un nou drum.
Cu mileniul al doilea omenirea a ajuns nu la „un sfârşit” ci la o intersecţie de drumuri. Şi nu puţine drumuri au şi piedici, dar au un scop. Acela de a duce viaţa mai departe, de a trăi în spiritul Bibliei, singurul „film” care a supravieţuit anilor!”
